contact@sibiuballet.ro +40 269 229 627
Logo Teatrul de Balet Sibiu
Comment are off

Coregraful Aleisha Gardner: ”Cred din toată inima că lumea are nevoie de dans”

Aleisha Sibhoun Gardner(1)(2)Aleisha Gardner îi este cunoscută publicului sibian în special prin prisma activității sale de coregraf al Teatrului de Balet Sibiu. Iubirea pentru balet a adus-o la Sibiu, oraș aflat, practic, în celalaltă parte a planetei, pentru că Aleisha Gardner s-a născut în Noua Zeelandă. Deși a ajuns la Sibiu inițial ca balerină, ea poate spune că orașul de pe Cibin a devenit a doua ei casă, mai ales acum când a început să lucreze drept coregraf, creând povești minunate pentru publicul Teatrului de Balet Sibiu.

Lucrezi de mulți ani cu Teatrul de Balet Sibiu. Câți sunt, mai exact, și cum vezi instituția sibiană după atâta timp?
Da, sunt 10 ani! Nu-mi vine să cred că a trecut așa de mult timp. Am venit la Sibiu când aveam doar 20 de ani și pot spune că este extraordinar să mă aflu în această călătorie alături de Teatrul de Balet Sibiu. Compania a crescut așa de mult. Am început în 2008 cu doar 10 balerini și acum avem mai mult de 40 de dansatori din România și din întreaga lume. Repertoriul nostru a crescut și el, având toate baletele faimoase – ”Lacul lebedelor”, ”Don Quixote”, ”Spărgătorul de nuci”, ”Giselle”, ”Bayadera”, ”La Fille Mal Gardee”, ”Coppelia”, ”Corsarul” și multe altele. Pe lângă toate acestea avem multe lucrări de dans contemporan și modern create special pentru noi.

Ce părere ai despre Sibiu? Bănuiesc că acum te simți aici ca acasă, mai ales că te-ai căsătorit cu un român?
La Sibiu mă simt ca acasă deja de foarte mult timp. Am plecat de acasă, din Noua Zeelandă, pentru a studia baletul în Melbourne, Australia, încă de când aveam 15 ani. Începând cu acel moment acasă nu m-am mai întors decât în vacanțe. Dacă ar fi să fac un calcul, am trăit departe de Noua Zeelandă jumătate din viață. Aici mi-a fost ușor să mă așez.
Când am venit prima dată la Sibiu nu mi-aș fi imaginat că după zece ani voi fi tot aici, făcând în fiecare zi o muncă pe care o iubesc, că voi fi căsătorită, fericită, cu trei câini și cu o fetiță. Mă consider foarte norocoasă pentru că Sibiul este o bijuterie culturală. Publicul de aici este răsfățat cu toate evenimentele. În fiecare săptămână se întâmplă câte ceva și este imposibil să nu găsești ce-ți place, indiferent de vârsta pe care o ai, sau de preferințe. Asta nu prea întâlnești în alte locuri din lume.

Cum este să fii așa departe de casă și ce te-a făcut să vii tocmai la Sibiu?
Da, nici nu m-aș fi putut duce într-o țară mai îndepărtată (râde), pentru că România și Noua Zeelandă sunt aflate la capetele opuse ale planetei. Niciodată n-a fost ușor să fiu așa departe de casă și de familie, mai ales că acum o avem pe Ruby, fetița noastră. Îmi dau seama că părinților mei le este foarte greu să fie așa departe de singura lor nepoată, dar nici mie nu mi-e ușor. Ne sunăm și ne vedem pe internet cât de mult putem.
Nu pot spune că eu am ales România. De fapt simt că România m-a ales pe mine, pentru că am venit aici, în vara lui 2008, pentru a susține o audiție la o companie foarte nouă, în timp ce participam la un work-shop. Domnul Ovidiu Dragoman, directorul teatrului mi-a oferit un contract și următorul lucru pe care-l știu este că împărțeam un apartament cu alte trei balerine din Japonia, Belgia și Finlanda.
Visul meu devenise realitate. În sfârșit puteam spune că sunt o balerină. Reușisem. Nu toate fetele care termină școli de coregrafie pot spune asta. Dintr-o clasă de 18 tinere dansatoare doar două dintre noi au ajuns să lucreze efectiv în acest domeniu. Eu, în România și colega mea, în Australia. Nu este ușor să găsești un astfel de ”job” astăzi pentru că nu sunt multe și sunt foarte mulți tineri dansatori care renunță la visul lor din această cauză. Așadar, mă consider foarte norocoasă că mi-am găsit locul la Teatrul de Balet Sibiu.

Cum ai făcut schimbarea de la a fi balerină la coregraf?
Baletul m-a învățat așa de multe lucruri. Este o formă de artă care necesită un nivel de pasiune și de determinare extrem de mare. Este nevoie de multă disciplină, pentru că vorbim de multă muncă și nu doar la repetiții, în studio, ci și în timpul liber, pentru că dansatorul trebuie să se pregătească mental și fizic pentru ziua următoare. Este nevoie de timp pentru pregătirea poantelor (n.r. încălțămintea balerinelor) și pentru toate activitățile care-ți păstrează trupul în formă.
Am făcut schimbarea spre coregrafie gradual. Domnul Dragoman mi-a oferit prima oportunitate în 2013, în timp ce încă dansam și am ales să creez o coregrafie pe ”Anotimpurile” lui Vivaldi, lucrare pe care o îndrăgesc de multă vreme. A fost o schimbare totală pentru mine, pentru că imediat am simțit o mare bucurie.

Ce înseamnă dansul pentru tine?
Cred din toată inima că lumea are nevoie de dans. În această eră tehnologică, în care trăim, unde toată lumea comunică online, de la distanță, fără contact fizic, dansul are o mare putere. Cred că orice formă de artă este importantă pentru omenire. Indiferent că vorbim despre balet, muzică sau teatru, arta poate deveni ”locul” în care oamenii găsesc vindecare și pot scăpa de griji. Mințile noastre sunt de cele mai multe ori prea stimulate și obosite, așa că eu, drept coregraf, trebuie să creez un loc în care oamenii pot descoperi idei noi. Să simtă fericire, tristețe, dragoste, durere sau doar să se distreze. Când oamenii pășesc în sala de spectacol își închid telefoanele, se concentrează la ce se află în fața lor și întreaga lume ”din afară” e dată uitării.

Ai o fetiță. Ai vrea să devină balerină când o să crească?
(Râde). Aud întrebarea aceasta foarte des. Sincer, tot ce îmi doresc este ca ea să fie fericită. Îmi doresc să simtă Iumea în toate felurile posibile. Din ce se vede până acum, este o mică domnișoară independentă și încăpățânată, la fel ca tatăl ei. Sunt sigură că va avea o latură artistică, mai ales că petrece câteva ore pe zi, cu noi în studio, la repetiții sau ascultând muzică pentru coregrafiile în lucru, alături de mine. Dacă va decide că vrea să devină balerină, o voi susține în toate felurile posibile, la fel cum au făcut și părinții mei cu mine.